Un prieten cat zece frati...

          Desi sunt singura la parinti, m-am intrebat adesea de ce nu sunt egoista?!?! Raspunsul este simplu: am avut o familie cat o mie.
          Pentru ca locuiesc langa Bucuresti si pentru ca parantii mei si-au dorit sa invat in Bucuresti, a trebuit sa stau la internat. Din clasa a V a, mai exact de la varsta de 10 ani, am invatat sa ma descurc singura Nu m-a deranjat nicio secunda despartirea de parinti. Eram foarte ambitioasa si determinata sa termin acea scoala cu rezultate bune. In primul an de internat am stat cu alte 21 de fetite intr-o camera. Unele erau clasa I, altele erau de aceiasi varsta cu mine sau chiar mai mari.  Urmatorul an m-am mutat intr-o camera cu fete de liceu si studente. Lipicioasa cum sunt din fire, m-au indragit imediat si m-au invatat foarte multe lucruri. Ma ajutau la teme, mancam impreuna, vorbem despre orice. Un an mai tarziu venea marea veste; matusa mamei mele ma lua sa locuiesc cu ea si sotul ei. A fost o veste nemaipomenita. Nu aveau copii si m-au iubit si m-au rasfatat ca pe propriul copil. Din pacate dupa ce am intrat la liceu, nu am mai putut sta acolo pentru ca era foarte departe. Si....iata-ma din nou pusa in situatia de a sta la internat. Am petrecut la  internatul Liceului de Muzica " Dinu Lipatti" cea mai frumoasa perioada din adolescenta mea. Erau doua etaje de fete si unul de baieti. M-am imprietenit imediat cu toata lumea. Era fascinant fatul ca erau copii din toata tara. De la elevi de clasa a I a pana la studenti si  din toate domeniile artistice. Erau cativa baieti  si  de la teologie. Fiecare era o poveste si aveai ceva de invatat. Erau fetite, fete mai mari si chiar cativa baieti de la balet cu care mergeam mereu la spectacole de balet. Erau cei de la muzica, de la instrumente, suflatori, teorie si canto, din liceu sau de la Conservator,  acestia  ne duceau la Ateneu. Mai eram noi, de la teatru, noi ne duceam colegii de internat la teatru. Au fost patru ani de vis in care am trait ca o familie, mancam impreuna si ne luam apararea unii altora mai ceva ca niste frati. Tin minte ca ne adunam cativa intr-o sala de pian, seara si cantam melodii consacrate ale artistilor din acea vreme, jucam carti pana in zori cu cei de la Teologie si ne bateam cu apa pe holuri in ciuda pedagogelor care erau disperate de comportamentul nostru :)
       Am avut multe de invatat unii de la altii si am legat prietenii pe viata. Zilele trecute, multumita facebook-ului, am regasit inca  trei dintre cei mai bun prieteni ai mei din acea perioada. Am povestit pana in zori si ne-am amintit cu mult drag de toate nebuniile facute impreuna.  Sunt mandra sa vad ca una dintre colegele mele de camera cu care am impartit bune si rele, astazi este o soprana consacrata la noi in tara, micuta si nebunica noastra Angi, este acum artista la Hollywood iar Rodicuta  este o artista de exceptie si ne incanta zi de zi cu piesele ei minunate. Sunt mandra de prietenele mele de la balet care acum danseaza pe marile scene sau cele de la instrumente care fac parte din cele mai bune orchestre. Privesc cu mandrie fiecare pas al carierei lor si sunt mandra ca am crescut cu asemenea oameni minunati. Pasrez si astazi legatura cu aproape toti colegii mei cu care am crescut si chiar daca viata ne-a impartit in toata lumea si acum suntem casatoriti si avem familii, cand ne intalnim ca sa vorbim pe facebook sau in oras la o cafea, ne intoarcem in timp si suntem aceiasi nebunatici dintr-o perioada jucausa a vietii noastre.
       Nu am cum sa fiu egoista si sa ma comport ca un copil care a crescut fara frati pentru ca eu nu am avut un frate, doi, trei...am avut zeci de "frati" langa care am crescut frumos si armonios.