Nu stim viata unde ne duce...

         Va scriu pentru ca viata mi-a demonstrat inca o data ca ...nu ne alegem viitorul singuri. Vreau sa va vorbesc depre tanti Daniela. o prietena foarte veche a mamei.
           Pe tanti Daniela o cunosc de cand m-am nascut. Lucra cu mama mea la CAP si era o doamna foarte frumoasa si eleganta , cu un scris fumos si ingrijit si cu o voce ca a Mariei Ciobanu. De fiecare data imi canta diverse melodii populare si ma rasfata cu prajiturele delicioase. Era contabila iar mai tarziu si-au schimbat impreuna serviciul si dumneaei a devenit contabil sef. Tinea foarte mult la tinuta si era tot timpul "ca scoasa din cutie" Zilele trecute am fost la cineva in vizita si am trecut pe langa casa dansei. Eram cu mama si am zis ca nu ne oprim ca poate nu este acasa insa la intoarcere ...am zarit o doamna "ninsa" de ani, grasuta si imbracat neglijent...cand ne-am apropiat, am simtit ca se prabuseste cerul peste mine.... era EA, tanti Daniela. Ne-am oprit sa stam de vorba si bucurandu-se de prezenta noastra ne-a invitat in casa. Ne-a povestit cum a fost nevoita sa stea acasa ca sa isi ajute sotul la treburile campului, ne-a spus ca ingrijeste sapte vaci si oi si face branza si....parca nici nu mai auzeam la un moment dat ce spunea pentru ca nu ma puteam abtine sa nu ma gandesc ca nu avea cum doamna acea impecabila sa ajunga asa...nu  imi puteam lua ochii de la dansa.
     O ascultam cum povestea cu dragoste despre nepotei si despre grija pe care le-o duce si nu puteam sa nu observ emotia impletita cu regret din vocea dumneaei. Ne spunea ca nu o deranjeaza ce face insa ochii o mai tradau uneori. Nu puteam sa nu imi spun in gand " ce parsiva este viata uneori", te ridica pe cele mai inalte culmi sau te doboara pana la ultima scara. Sigur...acum s-a obisnuit asa dar....sigur i-a fost foarte greu si sigur este mult prea impovarata de munca si de griji si nu mai are timp sa fie tanti Daniela de alta data sau sa mai dea importanta aspectului fizic. Au povestit, ea si mama, din trecutul lor frumos, din vremurile cand colegialitatea era pretuita si la birou era ca acasa cu fratii, cand inca concurenta nu fusese inventata si invidia nu isi aratase mrejele pe pamant. Am plecat cu un gust amar si cu lacrimi in ochii promitandu-i ca ne vom intoarce curand la dansa la o portie de amintiri. Cu siguranta vom mai merge si poate voi reusi sa o motivez, pentru sanatatea dumneaei, sa slabeasca macar putin si poate data viitoare o voi convinge sa ii vopsesc parul alb si neglijat de vremuri....